Analiza sistemelor de sănătate din Europa: Ce au în comun şi spre ce model ar trebui să meargă România

Reformarea sănătăţii, domeniu în care statul cheltuieşte 5,5 mld. euro, a ajuns la a doua încercare în condiţiile în care ieri au avut loc primele consultări cu Asociaţia Medicilor de Familie Bucureşti, Asociaţia pentru Protecţia Pacienţilor şi Colegiul Medicilor. Un calendar al discuţiilor nu a fost făcut public, însă este aşteptat săptămâna viitoare. Primul proiect al noii legi, retras din discuţie săptămâna trecută, a iscat ample nemulţumiri în rândul populaţiei, în timp ce mediul privat şi asociaţiile din domeniu îl susţineau. Nemulţumirile au scos oamenii în stradă, iar la Bucureşti şi în alte oraşe au loc proteste de aproape o săptămână. Totodată, revenirea lui Raed Arafat pe poziţia de subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii, după ce a demisionat în urmă cu o săptămână, contestând prevederile noii legi din domeniul medicinei de urgenţă, a mai detensionat situaţia.

Odată picat modelul olandez propus de autorităţi pentru reformarea sistemului de sănătate din România şi care propunea privatizarea totală, apare întrebarea: spre care model se vor orienta românii? Proiectul retras din dezbatere publică săptămâna trecută prevedea că fiecare român va trebui să-şi aleagă un asigurător privat cu care să încheie un contract, şi putea opta pentru încheierea unei asigurări voluntare de sănătate, pentru costurile suplimentare care ar fi apărut în sistem. Totodată, urgenţele ar fi rămas gratuite, în timp ce vizita la medicul de familie şi la spital ar fi fost taxate cu o sumă de bani numită coplată.

Noua reformă va trebui să găsească soluţii pentru creşterea calităţii actului medical în condiţiile unor fonduri alocate sănătăţii care se majorează de la an la an.

Modelul olandez din varianta respinsă de opinia publică reprezintă practic varianta “extremă” a sistemelor de sănătate în Europa. Astfel, în Europa contribuţiile la un fond public de sănătate sunt obligatorii, cu excepţia Olandei, relevă o analiză a ZF care a luat în calcul Franţa, Germania, Olanda, Polonia, Slovenia, Cehia şi Ungaria.

În Ungaria spre exemplu, Fondul Naţional al Asigurărilor de Sănătate este principalul mijloc de acoperire a cheltuielilor de sănătate, completat însă şi din alte surse. La fel se întâmplă şi în Cehia sau Polonia.

Economii mai mari cum sunt Franţa sau Germania au deschis calea asigurărilor private, iar aproximativ 10,5% din nemţi au optat pentru o astfel de poliţă.

Potrivit datelor Asociaţiei Companiilor de Asigurări de Sănătate private din Germania, suma minimă plătită de o persoană cu vârsta de 18 ani este de 150 de euro. Conform acestei surse, asiguraţii pot opta între sistemul public şi cel privat dacă salariul lunar depăşeşte 4.200 de euro, şi de obicei, primele sunt mai mici decât în sectorul de stat, sau tratamentele sunt mai scumpe sau mai bune pentru că altfel nimeni nu ar opta pentru o asigurare privată de sănătate.

În Franţa cheltuielile cu sănătatea sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAM,) iar în medie o asigurare de stat acoperă 75% din cheltuielile unui pacient. Pentru celelalte costuri există şi posibilitatea asigurărilor private.

Pe de altă parte, în Polonia nu există posibilitatea ca o persoană să iasă din sistemul asigurărilor sociale, însă sistemul privat a reuşit să se dezvolte, iar în 2010 privaţii au luat 20% din banii cheltuiţi pentru sănătate.

Continuarea o cititi in Ziarul Financiar